Chinezoaicele

Inca n-am reusit sa fac multe lucruri elementare, nici macar plaja, chiar daca mi-e la-ndemina; biroul nostru e la 2-3 minute de ocean, insa mi s-a parut potrivit chiar daca-i duminica sa spal si sa aranjez putin masina pe care-am cumparat-o zilele trecute, un Monte Carlo interesant, pentru ca era necesar.

Eram aproape de final cind ma suna Adi, gazda mea si unul din cei doi parteneri ai business-ului nostru:

- Maestre, trebuie s-asteptam doua chinezoaice-n Philadelphia la aeroport. Vrei sa mergi tu?

Philadelphia e la 75 de mile, aproape 120 de kilometri, insa spre deosebire de Europa si-n special Romania, aici toate drumurile si autostrazile au numere, exit-uri, etc. Aveam emotii, dar eram si foarte tentat. Emotii pentru ca inca nu facusem nici un drum lung ca sa stiu cum se comporta masina, dar tentat pentru ca n-am mai condus niciodata pe ruta Atlantic City – Philadelphia, singur in masina si trebuia sa-nvat drumul pentru ca am multe planuri de calatorit vara asta.

- Daca se-ntimpla ceva vin eu si te iau, imi spune Adi.

- Ok. Merg!

Am printat numele uneia din fete, am notat numarul zborului, terminalul si ora, am pus citeva cutii de coca-cola si apa plata in geanta frigorifica si-am plecat.

- Pe drumurile americane e o placere maxima sa conduci. Ca sa pot impartasi bucuria, l-am sunat pe Radu, un prieten din copilarie, pasionat de masini americane si muzica rock. CD playerul masinii se-aude impecabil, insa are o problema cu butonul de volum care-i blocat si se-aude doar foarte tare, prin urmare ca sa pot vorbi cu el am fost nevoit sa opresc muzica. Si asta am facut de cite ori am folosit  telefonu`.

Savurez calatoria si constat la un moment dat ca priza GPS-ului de fapt nu functioneaza, prin urmare aparatul se-nchide brusc. Auch! … Am ramas fara indrumator intr-un labirint de sosele, insa gasesc rezolvarea intrucit camaradul meu a stat cu mine la telefon si mi-a explicat toate schimbarile de drum, iesiri de pe autostrazi, etc.

Trec asadar peste riul Delaware pe Walt Whitman Bridge si m-apropii usurat de Aeroportul din Philla, care se vedea deja-n departare, cind simt ca aerul conditionat nu mai functioneaza si parca Chevy-ul meu nu mai are putere iar in bord se aprinde un becul rosu  “HOT”. Cu acceleratia-n podea, abia daca merg cu 20 de mile pe ora, in timp ce toate celelalte masini treceau pe linga mine cu 65.

Transpirat si panicat reusesc totusi sa intru-n incinta aeroportului, iar la intrare in parcarea terminalului, exact in fata barierei de unde trebuia sa-mi iau tichetul de parcare, se opreste motorul. Mi-e greu sa descriu ce-am simtit mai ales ca-n spatele meu coloana lunga de masini se-opreste dar nici un claxon. Pun avariile si-am norocul sa porneasca la prima cheie si parchez. Era exact 15:50 ora la care avionul dinspre Chicago trebuia s-aterizeze.

Deschid totusi capota sa-mi arunc o privire la motor chiar daca nu-nteleg mare lucru; ... probabil cit sta oprit, isi revine.

Intru-n sala de-asteptare cu tablita-n mina si-n scurt timp imi intilnesc pasagerele. Erau doua tinere de 20 de ani, studente, c-un zimbet nesfirsit, venite pentru trei luni in programul Work and Travel. Nu vorbeau prea bine engleza, prin urmare le-am repetat de vreo doua ori “Welcome!”. Am mai incercat niste fraze uzuale, insa n-am avut succes nici cu ele. Ajungem in parcare, ne pregatim de plecare, le servesc cu racoritoare dar am inima strinsa de emotii. Porneste… Ies din terminal si brusc se face iarasi cald si-mi apare din nou in bord: “HOT”... Ingrozitooor... Il sun pe Adi in timp ce mergeam cu 10 mile pe ora pe banda din dreapta. Incercam sa cautam o solutie si-mi spune ca-l trimite pe Alex, soferul nostru rus sa vina cu unul din van-uri. Pentru americani, un van este o duba cu 15 locuri. Insa e destul de complicat pentru ca Alex ar face 2 ore pina-n Philadelphia, timp in care n-as stii ce sa le spun fetelor. In plus, el n-ar putea sa rezolve problema Chevrolet-ului meu. Prin urmare profit de  avintul pe care-l iau dupa ce cobor unul din poduri si merg din inertie cu 60 la ora pina se opreste din nou. Trag pe dreapta, pun avariile si le spun chinezoaicelor ca e o mica problema pe care-o voi rezolva rapid. Deschid din nou capota sa vad daca fierbe ceva pe-acolo. Incerc sa-mi imaginez ce-i in mintea lor; … 20 de ani, pentru prima data-n America, zimbitoare, … oare ce-si inchipuie?

Pornim din nou incet, incet si la sugestia lui Adi ies pe-un exit si ajung pe niste strazi de tranzit, un fel de zona industriala a Philadelphiei. Masina nu mai are putere deloc si opresc din nou pe marginea drumului. Ma gindesc ca fiind multe camioane, poate gasesc un meserias sa m-ajute. Insa fiind duminica toate acele masini mari erau parcate si nici urma de vreun sofer. Ghinion! Ma simteam atit de ridicol. … Pierdut si neputincios ma uit vis a vis si vad pe cineva impingind o masina rosie… Privesc mai atent si observ ca sub un pod care era paralel cu locul in care-am parcat eu, parca se vedea un service auto. Uauu. Salvarea mea. Pornesc intr-acolo si descopar nu doar un service auto oarecare ci chiar PepBoysAuto, un lant se service-uri auto, foarte cunoscut pe coasta de est.

Sunt plin de speranta dar tipa de la receptie imi spune ca sunt foarte aglomerati si ca nu-i foarte sigura ca-mi rezolva problema azi.

- Cum nu!??? … i-am explicat situatia in care eram si i-am lasat in final cheile.

Xi si Yun au fost intelegatoare. Am avut bafta ca service-ul sa fie in incinta unui mall, prin urmare am facut vreo doua ore pe ghidul prin magazine.

Am trecut pe la service de citeva ori sa vedem in ce stadiu era reparatia, iar apoi ne-am plimbat pe niste strazi, ca sa le-arat cum traiesc americanii.

Mi-au facut si schimbul de ulei si filtre si-am aflat ca problema a fost o bula de aer in instalatia de racire, din fericire nimic grav. M-au asigurat ca putem pleca fara probleme si-am plecat.

Drumul spre Sea Isle City din sudul statului New Jersey unde trebuia sa le duc pe fete a fost placut si relaxant. Practic am strabatut tot statul de la un capat la altul. De cite ori mai incercam cite-o conversatie opream muzica evident, iar curind fetele au adormit. 

Putin inainte de ora 20 am ajuns la destinatie, asa cum le-am promis. Xi si Yun mi-au multumit ca le-am facut sa simta America prin aventura noastra si m-au asigurat ca nu vor uita niciodata aceasta calatorie.

Ne-am luat ramas bun si-am plecat spre casa. Poate ca o rasplata, in drum spre Atlantic City am avut parte de niste privelisti extrem de frumoase si la un moment dat chiar m-am oprit sa fotografiez un apus de soare cum n-am mai vazut niciodata.

27 iunie 2011 Egg Harbour Township NJ