Între două lumi

         Răcesc rar şi când se-ntâmplă îmi reamintesc cât de mult tre` să preţuiesc momentele când sunt sănătos. Mă ţine de vreo trei zile, dar ştiu că este pe ducă. Faţă de zilele trecute sunt mult mai bine; pot respira, am o uşoară febră dar ştiu că trece.

          Tocmai m-am întors dintr-o călătorie de week-end: Braşov, Alba-Iulia, Sibiu, Râmnicu-Vâlcea. Este aproape o regulă după ce trec prin Târnăveni pe la mama, atunci când mă-ntorc în Bucureşti, fac două-trei drumuri între maşină şi casă, să car bagajele, evident. Oricât  i-aş spune că am de toate, mama tot îmi pregăteşte mâncare, ca atunci când eram elev la Cluj, ori militar la Câmpia Turzii sau student aici în Bucureşti.

          Cel mai adesea povestea cu căratul şi desfăcutul bagajelor se-ntâmplă noaptea târziu. Şi aproape întotdeauna descopăr surprizele puse de mama; ciocolata de casă pe care-o face după aceeaşi retetă dintotdeauna, sau nucile de data trecută ori salamul de biscuiţi şi multe altele, dar e mult prea târziu s-o sun să-i spun cât de mult o iubesc. Ca atunci când eram în America şi-ntre noi era mereu fusul orar. De câte ori savuram câte-o bucurie, fie c-am urcat în Empire State Building, fie c-am ajuns în Niagara ori Las Vegas, mereu socotelile aritmetice îmi spuneau că-i noapte acasă-n România şi parcă somnul mamei e mult mai important decât bucuriile mele fragile.

          Acum e târziu; târziu în România, devreme-n America.

          În cutia cu medicamente găsesc tubul de Aspirină pe care l-am primit vara trecută de la Petru, un marinar din Philadelphia, atunci când am fost la sfinţirea bisericii din Rochester NY. Eram şi-atunci răcit dar mi-a trecut numaidecât, aşa c-am putut cânta a doua zi fără probleme.

          Şi pentru ca mi-e la-ndemână îl sun pe Petru căruia-i simt bucuria în fiecare cuvânt. Râde când îi povestesc despre Aspirină şi mă-ntreabă când mă-ntorc. Probabil la toamnă. Îmi aminteşte că mi-a promis că mă ia într-o croazieră pe Atlantic şi rămân cu bucuria sinceră a unui om cu care m-am văzut în viaţa asta de maxim cinci ori.

          Petru este prieten cu nea Moldovan care-i din Mediaş, dar trăieşte în Delaware şi face în fiecare duminică două ore până la biserica ortodoxă din Philadelphia. Şi pentru că Petru mi-a zis că-i va spune c-am sunat, dar mai ales c-am trecut azi prin Mediaş îl sun şi pe nea Moldovan, un om extrem de optimist şi vesel, care-i în trafic şi opreşte maşina să-mi spună cât de fericit l-am făcut cu “semnul meu”.

          Nu ştiu dacă Aspirina ori cele două interacţiuni din lumea nouă m-au făcut să nu mai simt nimic din răceala de mai devreme.

          Habar n-am de ce-mi vine-n minte demersul stupid, acel SMS trimis domnului ministru pe care-l cunosc de douăzeci de ani şi pe care l-am considerat întotdeauna prieten. Şi-aveam de ce, doar am participat împreuna la atâtea petreceri, tabere, zile de naştere, botez, ş.a.

         

          “Salut …, putem să ne vedem pentru 10 minute într-una din zilele următoare? Merci, O.”

          Umilinţa pentru că nu mi-a răspuns a fost fără doar şi poate la polul opus senzaţiei de bucurie pe care-o am după ce-am vorbit cu oamenii aceştia simpli, fireşti şi sinceri din America cu care n-am băut niciodată nici măcar o bere.

          Ăştia-s oamenii, asta-i lumea. De fapt, astea-s cele două lumi ale mele. Iar eu, mereu între ele.

          Sper să mă trezesc sănătos.