30 mai, 2013
28 mai, 2013
Între două lumi
Răcesc
rar şi când se-ntâmplă îmi reamintesc cât de mult tre` să preţuiesc momentele
când sunt sănătos. Mă ţine de vreo trei zile, dar ştiu că este pe ducă. Faţă de
zilele trecute sunt mult mai bine; pot respira, am o uşoară febră dar ştiu că
trece.
Tocmai
m-am întors dintr-o călătorie de week-end: Braşov, Alba-Iulia, Sibiu,
Râmnicu-Vâlcea. Este aproape o regulă după ce trec prin Târnăveni pe la mama,
atunci când mă-ntorc în Bucureşti, fac două-trei drumuri între maşină şi casă,
să car bagajele, evident. Oricât i-aş
spune că am de toate, mama tot îmi pregăteşte mâncare, ca atunci când eram elev
la Cluj, ori militar la Câmpia Turzii sau student aici în Bucureşti.
Cel
mai adesea povestea cu căratul şi desfăcutul bagajelor se-ntâmplă noaptea
târziu. Şi aproape întotdeauna descopăr surprizele puse de mama; ciocolata de
casă pe care-o face după aceeaşi retetă dintotdeauna, sau nucile de data trecută
ori salamul de biscuiţi şi multe altele, dar e mult prea târziu s-o sun să-i spun
cât de mult o iubesc. Ca atunci când eram în America şi-ntre noi era mereu
fusul orar. De câte ori savuram câte-o bucurie, fie c-am urcat în Empire State
Building, fie c-am ajuns în Niagara ori Las Vegas, mereu socotelile aritmetice
îmi spuneau că-i noapte acasă-n România şi parcă somnul mamei e mult mai
important decât bucuriile mele fragile.
Acum
e târziu; târziu în România, devreme-n America.
În
cutia cu medicamente găsesc tubul de Aspirină pe care l-am primit vara trecută
de la Petru, un marinar din Philadelphia, atunci când am fost la sfinţirea bisericii
din Rochester NY. Eram şi-atunci răcit dar mi-a trecut numaidecât, aşa c-am
putut cânta a doua zi fără probleme.
Şi
pentru ca mi-e la-ndemână îl sun pe Petru căruia-i simt bucuria în fiecare
cuvânt. Râde când îi povestesc despre Aspirină şi mă-ntreabă când mă-ntorc.
Probabil la toamnă. Îmi aminteşte că mi-a promis că mă ia într-o croazieră pe
Atlantic şi rămân cu bucuria sinceră a unui om cu care m-am văzut în viaţa asta
de maxim cinci ori.
Petru
este prieten cu nea Moldovan care-i din Mediaş, dar trăieşte în Delaware şi
face în fiecare duminică două ore până la biserica ortodoxă din Philadelphia.
Şi pentru că Petru mi-a zis că-i va spune c-am sunat, dar mai ales c-am trecut
azi prin Mediaş îl sun şi pe nea Moldovan, un om extrem de optimist şi vesel,
care-i în trafic şi opreşte maşina să-mi spună cât de fericit l-am făcut cu “semnul
meu”.
Nu
ştiu dacă Aspirina ori cele două interacţiuni din lumea nouă m-au făcut să nu
mai simt nimic din răceala de mai devreme.
Habar
n-am de ce-mi vine-n minte demersul stupid, acel SMS trimis domnului ministru
pe care-l cunosc de douăzeci de ani şi pe care l-am considerat întotdeauna
prieten. Şi-aveam de ce, doar am participat împreuna la atâtea petreceri,
tabere, zile de naştere, botez, ş.a.
“Salut …, putem să ne vedem pentru 10 minute
într-una din zilele următoare? Merci, O.”
Umilinţa
pentru că nu mi-a răspuns a fost fără doar şi poate la polul opus senzaţiei de
bucurie pe care-o am după ce-am vorbit cu oamenii aceştia simpli, fireşti şi sinceri
din America cu care n-am băut niciodată nici măcar o bere.
Ăştia-s
oamenii, asta-i lumea. De fapt, astea-s cele două lumi ale mele. Iar eu, mereu
între ele.
Sper
să mă trezesc sănătos.
21 mai, 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
...
Sunt obişnuit să descriu pe larg proiecte de marketing, analize de publicitate media, rapoarte şi planuri de vânzări despre care-aş putea vorbi fără să mă repet câteva zile bune, însă dacă mă-ntorc la omul Ovidiu Scridon în încercarea de-al descrie, simt un discomfort. Pe de-o parte pentru că în timp am descoperit fascinaţia celor care-i lasă pe alţii să vorbească despre ei, iar pe de alta, gândindu-mă că uneori, totuşi, modestia ţine de mediocritate, nu ştiu care parte din viaţa mea mă caracterizează cel mai bine.
Cu siguranţă prima tentaţie ar fi să spun ceva despre "românul din America", pentru că e cea mai spectaculoasa călătorie care simt că m-a schimbat profund, însă povestea am aşternut-o în ceea ce-o să apară sub numele de "Cum am descoperit America", şi nu vreau să dezvălui nimic din această carte. Mă gândesc uneori la alte momente din viaţa mea, cum ar fi studenţia, atunci când credeam cu toată convingerea că drumul meu o va lua prin muzică ori prin poezie, însă şi partea aceasta e undeva departe şi-n urma ei, nenumarate amintiri: tabere, festivale, concerte, baluri studenţeşti, cenacluri, concursuri, premii, un album de muzică folk, "Intr-o zi...", un volum de versuri, "Portretul unui gând", etc, etc, etc.
Despre origini chiar nu-mi vine să vorbesc acum pentru că nu-mi plac patetismele însă recunosc că mi-e dor deseori de liniştea din Ardeal, de colegii de liceu din Cluj, de anii petrecuţi în Regie şi-n Agronomie, de petrecerile date prin căminele de fete, ... şi-atât! ... în rest fac ceea ce-am făcut întotdeauna: ... mă străduiesc să mă bucur de fiecare clipă.
Cu siguranţă prima tentaţie ar fi să spun ceva despre "românul din America", pentru că e cea mai spectaculoasa călătorie care simt că m-a schimbat profund, însă povestea am aşternut-o în ceea ce-o să apară sub numele de "Cum am descoperit America", şi nu vreau să dezvălui nimic din această carte. Mă gândesc uneori la alte momente din viaţa mea, cum ar fi studenţia, atunci când credeam cu toată convingerea că drumul meu o va lua prin muzică ori prin poezie, însă şi partea aceasta e undeva departe şi-n urma ei, nenumarate amintiri: tabere, festivale, concerte, baluri studenţeşti, cenacluri, concursuri, premii, un album de muzică folk, "Intr-o zi...", un volum de versuri, "Portretul unui gând", etc, etc, etc.
Despre origini chiar nu-mi vine să vorbesc acum pentru că nu-mi plac patetismele însă recunosc că mi-e dor deseori de liniştea din Ardeal, de colegii de liceu din Cluj, de anii petrecuţi în Regie şi-n Agronomie, de petrecerile date prin căminele de fete, ... şi-atât! ... în rest fac ceea ce-am făcut întotdeauna: ... mă străduiesc să mă bucur de fiecare clipă.