25 decembrie, 2009

... am ramas singur!

Am reusit mereu, fara un efort prea mare, sa fac abstractie de multe momente ale existentei mele, pe care n-as dori sa le retraiesc.
Un astfel de episod imi vine in minte, in fiecare an in luna decembrie, ca un film pe care l-am vazut cu mult timp in urma.

Foarte pe scurt:
In septembrie `89 dupa liceu, am inceput armata in Unitatea militara 01845 din Cimpia Turzii, mai exact unitatea de parasutisti a armatei a 4-a a Transilvaniei, una dintre primele prezente la evenimentele din decembrie acelui an din capitala.

Locatiile in care ne-am desfasurat in acele zile au fost pe rind Comandamentul aviatiei militare din Baneasa, TVR, Piata Revolutiei de azi, iar din 31 decembrie pina la sfirsitul lunii aprilie 1990, Aeroportul Baneasa. Ne-am intors apoi in unitatea din Cimpia Turzii de unde ne-am liberat pe 20 septembrie.
Nu intru in amanunte; ... am oroare de patetisme.

In armata nu se leaga prietenii, insa cel din stinga si dreapta ta vor fi pentru totdeauna camarazii tai. Inainte de liberare am luat decizia cu totii de-a ne reintilnii in fiecare zi de 22 decembrie intre orele 08:00 si 12:00 in aeroportul care ne-a fost casa, masa si front. Si asta s-a`ntimplat de-a lungul timpului.
In primii 2-3 ani ne-am revazut cu totii, apoi tot mai putini, dar si asa am fost impresionat de cei care calatoreau din alte parti ale tarii sau lumii doar ca sa fim din nou impreuna in acea zi, in memoria celor care nu s-au mai intors niciodata si-n amintirea vremurilor cind credeam cu toata fiinta noastra ca este o onoare sa mori pentru tara

Anul trecut am aminat in ultima clipa plecarea in vacanta pe 23 si-am fost prezenti patru camarazi.
Anul acesta am ramas singur! ... ca un film pe care l-am vazut cu mult timp in urma.

9 comentarii:

cata spunea...

Si tocmai cand se implineau 20 de ani...
E trist ca uita cei care au vazut revolutia din fata televizorului. E trist ca tinerii nascuti dupa 89 nu se obosesc sa rasfoiasca cateva pagini din care sa afle ce a fost atunci. Dar cand pana si cei care au participat la revolutie nu mai dau doi bani pe importanta (comemorarii)evenimentului, atunci inseamna ca avem o problema.

Mihai Bdx spunea...

misto ideea si de apreciat consecventa. nu inteleg de ce nu o au mai multi...

laly spunea...

Si cu toate aste te refugiezi in frumos :)
Restul nu mai conteaza decat pentru prieteni, cu toate ca uneori poate-ai tipa in gura mare...

ps: scoate verificarea cuvintelor, ma omoara:P )sterge asta inainte sa bagi pe site:P)

laly spunea...

aa, si atata timp cat vei canta cu astia de canta fals.....nu vei fi ever singur:)

Marsaluim de trebe!
Sa traiti!

Anonim spunea...

Multumesc pentru un blog interesant

Luisa spunea...

Oamenii sunt din ce in ce mai grabiti sau mai indiferenti. Pacat ca fisura s-a produs! Cumplite zile din acel decembrie, iar azi ma intreb: pentru ce? Ce avem acum?
Ovidiu, mi-a placut postul tau atat de sensibil si curat. Uite, nu esti singur... azi ne-am intalnit cu sufletul tau, frumos si generos!

Anonim spunea...

Poate in anii ce au urmat lui 2009 au mai fost si altii asemenea tie, care au trait acelasi sentiment de deznadejde ducandu-se acolo. You were left alone, but you also felt lonely, my dear! Other people cure the alone, but lonely is a state of mind only you can cure! Toate cele bune, Ovidiu!
Renata (da, de la cursul de engleza:)

Anonim spunea...

Poate in anii ce au urmat lui 2009 au mai fost si altii asemenea tie, care au trait acelasi sentiment de deznadejde ducandu-se acolo. You were left alone, but you also felt lonely, my dear! Other people cure the alone, but lonely is a state of mind only you can cure! Toate cele bune, Ovidiu!
Renata (da, de la cursul de engleza:)

Ovidiu Scridon spunea...

I've been there every year, as I wanna go tomorrow morning :)

...

Sunt obişnuit să descriu pe larg proiecte de marketing, analize de publicitate media, rapoarte şi planuri de vânzări despre care-aş putea vorbi fără să mă repet câteva zile bune, însă dacă mă-ntorc la omul Ovidiu Scridon în încercarea de-al descrie, simt un discomfort. Pe de-o parte pentru că în timp am descoperit fascinaţia celor care-i lasă pe alţii să vorbească despre ei, iar pe de alta, gândindu-mă că uneori, totuşi, modestia ţine de mediocritate, nu ştiu care parte din viaţa mea mă caracterizează cel mai bine.
Cu siguranţă prima tentaţie ar fi să spun ceva despre "românul din America", pentru că e cea mai spectaculoasa călătorie care simt că m-a schimbat profund, însă povestea am aşternut-o în ceea ce-o să apară sub numele de "Cum am descoperit America", şi nu vreau să dezvălui nimic din această carte. Mă gândesc uneori la alte momente din viaţa mea, cum ar fi studenţia, atunci când credeam cu toată convingerea că drumul meu o va lua prin muzică ori prin poezie, însă şi partea aceasta e undeva departe şi-n urma ei, nenumarate amintiri: tabere, festivale, concerte, baluri studenţeşti, cenacluri, concursuri, premii, un album de muzică folk, "Intr-o zi...", un volum de versuri, "Portretul unui gând", etc, etc, etc.
Despre origini chiar nu-mi vine să vorbesc acum pentru că nu-mi plac patetismele însă recunosc că mi-e dor deseori de liniştea din Ardeal, de colegii de liceu din Cluj, de anii petrecuţi în Regie şi-n Agronomie, de petrecerile date prin căminele de fete, ... şi-atât! ... în rest fac ceea ce-am făcut întotdeauna: ... mă străduiesc să mă bucur de fiecare clipă.