15 martie, 2010

Trecut

Ce să fac cu-atâta dor?
Unde să-mi aşez iubirea?
Chipul ei, stingher fior,
Visul meu, nepotrivirea.

Umbra vechiului amor,
Cântec trist, bătrână strună
Las tăcerea vorbelor
Năpădite de minciună.

Asfinţit de sărutare,
Gând ce trece nevăzut,
Alt sfirşit, altă uitare,
Ochii ei, frumos trecut.

12 comentarii:

Anonim spunea...

Te rog sa faci o plecaciune adanca in fata punctelor de suspensie, sa fii intelegator cu virgulele si sa te iei la brat cu toate semnele de exclamare.
Ignora, insa, cu desavarsire, orice semn de intrebare!

...................................................................................................

Intr-un "asfintit de sarutare", sunt parca trezita dupa o reverie. Refuz sa cred ca te-am vazut si te-am simtit lipit de mine ultima oara.
Mai simt inca mirosul tau, amprentele degetelor tale si caut fara astampar privirea ta.
Sa fie asta, dincolo de dragul pe care il port pentru tine, un patetic final cu iz de desartaciune?
Ma gandesc necontenit la tine.
Dorul de tine se incapataneaza crud sa ma faca sa retraiesc mereu si mereu fiecare moment al povestii.
Aveam nevoie de tine si ai fost cel mai important si frumos lucru din viata mea.
Tanjesc dupa tine.
Prin tine am descoperit farmecul fericirii. Farmecul de a ne contopi dintr-o joaca, asa cum am facut-o intr-o zi si de a trai apoi frumos, nebun si simplu intr-un nemarginit cant.

Simt pentru tine ….un drag…Un drag unic, o iubire exasperant de profunda.
O "uitare" care n-o sa vina niciodata.O iubire care n-o sa plece niciodata, oricat de departe te vei afla tu…
Pentru ca iubirea adevarata desi ajunge un "frumos trecut", ea ramane in mine. Ramane sa ma sfasie cu...neimplinirea ei, cu fiecare zambet pe care mi-l amintesc, cu fiecare vorba, gluma, imbratisare su sarut trait.
Ma intreb: E drept?
Si cred ca nu e drept. Pentru ca stiu ca nu voi putea sa traiesc fara sa raportez totul la tine. Si cel mai probabil, ca o voi face in continuare cu incapatanare, indiferent de unde te-ai afla.
sa fi fost oare povestea noastra atat de fragila si vulnerabila?
Poate
Mi-e dor de tine si de noi si mi-e greu sa nu strig nebuneste in jur ca am nevoie de tine si ca te plac si ca te admir si ca te doresc
si sa las unica sansa abandonata pe altarul neputintei.
ei bine, pleaca departe, lasa trecutul trecut si inainte de asta sa-ti mai spun ceva, pentru ca acum stiu si nu-i putin lucru:
ceea ce simt eu pentru tine, este mai mult decat un drag ordinar, e o dorinta nebuna, o nevoie de nemasurat si o admiratie deplina!
Este cu mult mai mult si nu poate fi exprimat in cuvinte mici
Iar ceea ce cred eu, este ca fara tine, am sa pot trai doar cu greu si doar in deriva…

Bianca C. spunea...

Ovidiu, dincolo de trairea care te-a facut sa scrii (presupun) aceasta poezie, mie mi-a lasat impresia unei creatii speciale.
Bravo... pentru "compozitie".

Bianca

GT spunea...

ups,
aici miroase a dragoste!
iar Ovidiu?

un alt anonim spunea...

regasesc in versurile acestea un alt ovidiu scridon; la fel de profund dar mult mai estetic in exprimare. imi place poezia!
pe cind volumul?

http://larravamma.blogspot.com/ spunea...

Nu obisnuiesc sa comentez postarile amicilor mei pe bloguri, din motive diverse... fac, insa, din cand in cand exceptii…mai ales primavara
Ovidiu ma bucur ca esti inspirat si ca reusesti sa starnesti emotii…pana la urma asta-I rolul poeziei, dincolo de pretentiile criticilor de specialitate…in rest, vorba unui alt commentator de profesie “ pretiozitati futile”
So, camarade…sus palaria!
cu prietenie,
ma semnez "nu mor caii cand vor cainii"

Anonim spunea...

Mica mea taina cu hartia, ma aţâţă sa spun, cateodata, tot ce nu se spune.

Imi pare rau pentru ce am facut si imi pare rau pentru ce n-am facut.
Poate vreodata vei avea puterea sa ierti.

E greu sa te conving de ceea ce eu stiu si simt: de iubire, de drag, dor si dorinta, imbracate poate, cateodata, in straie noi, reactii nebune si un pic disperate ale capricioasei ce sunt, cu amintirile mele de adolescenta, cu vise, cu emotii, cu dorinte si sperante ispravite adesea mai tarziu cu dezamagire, in coltul meu de lume inchisa cu iluzii si realitati prapadite..

Imi e greu sa te conving de dorinta nebuna de a te tine stans la piept, de a te simti aproape ca pe o speranta macar, intr-o clipa mai buna, mai frumoasa si mai calda dupa care am alergat o viata, pe cioburi de sticla, julindu-mi genunchii.
Stiam ca nu-s capabila sa te pastrez, stiam ca venim din lumi diferite si stiam ca voi ajunge sa te pierd.
M-a ingrozit orice ma ducea cu gandul la asta!
Ceva ma avertiza sa-mi tot repet: esti pasagera, ai aparut intamplator in viata lui, te simte si e bine si frumos si…cum sta in firescul lucrurilor, la un moment dat, intr-o buna zi, oricat l-ai cauta, n-o sa-l mai gasesti..
Mi-am zis ca-s doar un intermezzo pasional si am inceput sa cred si eu asta.
Dar n-am putut sa nu ma bucur de tine, atunci…un minut, zece, o ora, cinci, o saptamana, o luna…
Si totusi...de ce m-a fascinat adevarata ta viata, placerile tale, glumele, preferintele, ocupatiile, bucuriile, vanitatile, iubirile tale? De ce-mi pasa si ce respiri? De ce-mi faceam griji? De ce adulmecam tot ce-mi spuneai? De unde frica ca te-as putea pierde?
De ce ma gandesc la tine neincetat?
Da, iubitul meu stiu azi ca in rationamentul asta ceva scartaie…!!!

Anonim spunea...

Aseara te-am privit ultima oara si am plecat cu aceeasi obsesie ce ma-nsoteste in ultima vreme in gand, si anume tu si cu o dulceata coplesitoare legata de faptul ca am stat in bratele tale. Imi placea ast. Era singurul fapt important si frumos al acelei nopti.
Credeam ca noaptea ce urma avea sa ma surprinda cuminte in graficul complet al unei astfel de seri….asteptand, ca pe ceva firesc, sa vorbimpana tarziu in noapte. Discutiile noastre, mesale noastre, micile intamplari in doi, flirtul, glumele si tachinarile, toate aceste mici cochetarii dragalase indescriptibile ale noastre, care ma provoaca si ma “hartuiesc” cate un pic, mi-au intrat in suflet alaturi de marile intalniri pasionale…Absoluta lor spontaneitate si prospetime ma aţâţă mai tare spre tine. Asteptam firesc, cumva…Inca eram linistita.
A urmat o noapte de cosmar. Si apoi dimineata. Iar azi am murit putin.
Simteam nevoia sa stiu de tine. Ceasul incepea sa ma stranga si ma impingea sa-l privesc mereu. Deveneam usor-usor nerabdatoare. Poate dormi…Ti-o fi bine? Tie nu ti-e dor? Ah, sigur ca nu-ti pasa. Intrebarile se aglomerau in mintea mea si erau urmate de intregul scenariu aferent fiecareia. Cand seara m-a surprins, mi-am dat seama ca asteptasem toata dupa-amiaza.
E clar…nu merge telefonul!! Am verificat…mergea!
Nu mai conteneam sa privesc ceasul…Aveam trac! Il priveam intr-una…Deci, nu mai vrei sa stii de mine..As fi vrut sa te intreb daca esti bine. Mi se parea ca nu pot. Fiecare minut imi harjaia tamplele. Fiecare minut era o farama de timp care se ducea si devenea o probabilitate ca tu sa fi disparut din viata mea definitiv si eu sa nu stiu decat ca nu te voi mai vedea sau auzi vreodata. Mi te imaginam in fel si chip…in casa, in fotoliu, in masina, lucrand, citind, mancand, vorbind, zambind….dar in toate ipostazele ma ignorai…
Incercasem sa citesc si nu ma putusem concentra . Scriam, reciteam, stergeam si nu descifram nici un inteles. La sapte si un sfert n-am mai rezistat si am plecat din birou.
Am gresit si am luat ceasul cu mine. M-am oprit la sapte si jumatate punct la barul acela sperand sa te zaresc, fie chiar si cu altcineva. Am luat un ceai sperand sa apari. Gustul semana izbitor cu cel pe care il bausem la tine, la prima intalnire- reintalnire. Ma durea. Incercam sa uit si sa privesc ceva in jur care sa-mi atraga atentia…In final, am gasit…si aici era un ceas. Nu mai aveam aer…Opt si cinci…nu-mi vei mai da nici un semn de viata….In fond, e mai bine asa…Ce-ti trebuie tie viata complicata…? Uite, acum lucrurile sunt simple! Nu mai vreau sa stiu de tine! Opt si jumatate. Nu te voi mai auzi nicicand!
M-am dus acasa. Nu mai suportam oamenii
Totusi, acasa era mai bine..auzeam perfect telefonul, in caz ca el ar fi sunat…Mi-am turnat ceva de baut…De ce vin rosu? As fi putut alege orice altceva. Televizorul. De data asta de aici vine salvarea: un film. Trebuie sa ma fure. Incercare nereusita…Sharon Stone isi joaca dureros de bine orgasmele in Basic Instinct..Nu pot privi asta. L-am inchis. E aproape miezul noptii sau mi se pare doar….Ma uit la ceas..privesc telefonul. Sunt dementa si ridicola.
Incerc sa adorm si nu pot…Repet “nu-mi pasa…nu-mi pasa…nu-mi pasa”..Repet incet, temator, obosita si trista….
Ma intreb…De ce, doar stiindu-te conectat cumva la mine simt domolindu-se cu desavarsire nelinistea blestemata care mi-a intrat in suflet, minte si trup o data cu prezenta ta…? E clar, sunt dependenta..si tare distrusa…Noaptea m-a gasit pierduta…Resemnata, am privesc cu ura telefonul! Deja stiam! Nu aveam sa am nici un semn. Era logic. Nu mai contez pentru tine! "A trecut!" Ca pe o confirmare care sa intareasca asta, numar cu ultimele puteri orele de cand nu mai stiam nimic de tine…Citesc ultimele mesaje primite de la tine si imi vine sa urlu de dor.

Anonim spunea...

Nebuna, nu te vad decat pe tine..E posibil sa nu reusesc sa ma gandesc si la altceva? Deci nu mai vrei sa stii de mine.
Gandul asta ma infioara si ma apuca spaima. Azi am fost nefericita, fara nici o posibilitate de remediu, traind o stare totalmente absurda si idioata.., o spaima intensa…si nu mi-am gasit tihna..
Vroiam sa te uit si trebuia sa te uit. cu cat incercam sa ma revolt, cu atat gandul la tine ma persecuta mai tare, ritmic, in orice moment. Cu orice persoana, situatie, melodie, lectura, amintire sunt condusa fulgerator la tine prin repere intortocheate si cronice…
Un soi de arsura interioara si o tensiune imobila si dureroasa a intregii fiinte, ca atunci cand dintr-un moment in altul astepti sa se produca un lucru inspaimantator, ma apasau..
Dorul de tine, lipsa ta ma naucesc…si devin spasm, neliniste, teroare, umilinta, nevoie disperata, slabiciune, dorinta, boala…o patimire totala si compacta…
Simt ca am gresit. Ma simt neputincioasa. Sunt ridicola, stupida si distructiva .
Traiesc pe rand nauceala, ingrijorare, frica, nerabdare, disperare, dor, drag, dorinta.
De fapt…traiesc mai mult decat atat….
Incep sa realizez. De fapt, sa recunosc…Sunt captiva intr-o dragoste anapoda, iar mintea nu-mi mai apartine…Te afli instalat in mine si in orice coltisor al creierului meu, al sufletului meu, al trupului as incerca sa ma strecor pentru a fura o clipa de ragaz, sau o umbra de ratiune, oricat de adanc as merge, te gasesc totdeauna pe tine…De acolo, acum ma privesti indiferent…
Si tot ceea ce nu esti tu, tot ceea ce nu te priveste si pe tine sau nu poate fi legat cu interesul meu pentru tine, conteaza din ce in ce mai putin pentru mine….
Da, recunosc! E deajuns sa fiu cu tine, sa-mi vorbesti sau sa-mi scrii, sa ma privesti o clipa si viata mea se schimba..Dorintele mele, interesul meu pentru viata si munca incep din nou sa aiba un sens, poezia si scrisul incep sa vrajeasca iar eu doar asa simt ca sunt fericita...

sânziana spunea...

Dragul meu, cam multe anonime in existenta ta. Unele cam disperate. Pregateste o scuza buna pentru cind ajungi.
Norocul tau este ca versurile sunt frumoase.
sânzi.

Anonim spunea...

Misto,
ai transformat-o si-n cintec? Ma gindesc ca probabil te-ai gindit si tu la asta.

Altfel, pe cind o cintare de primavara?

pupici

Anonim spunea...

:)) distractive comentarii...
ma semnez ,,o ami ca" - sa nu se creeze ambuscade.
dapoi tat ii bine ca ni se fain scriu fetile.

Ovidiu SCRIDON spunea...

Daca nu intervin, nu inseamna ca-mi sunt indiferente comentariile voastre. Sa multumesc mereu ar deveni laitmotiv. Ma incinta ca v-am stirnit cum m-ar incinta daca mesajele personale le-ati directiona catre ovidiu@ovidiuscridon.ro. In felul acesta m-as simti mai putin vinovat ca unele "semne" nu sunt publicate aici.
pe curind

...

Sunt obişnuit să descriu pe larg proiecte de marketing, analize de publicitate media, rapoarte şi planuri de vânzări despre care-aş putea vorbi fără să mă repet câteva zile bune, însă dacă mă-ntorc la omul Ovidiu Scridon în încercarea de-al descrie, simt un discomfort. Pe de-o parte pentru că în timp am descoperit fascinaţia celor care-i lasă pe alţii să vorbească despre ei, iar pe de alta, gândindu-mă că uneori, totuşi, modestia ţine de mediocritate, nu ştiu care parte din viaţa mea mă caracterizează cel mai bine.
Cu siguranţă prima tentaţie ar fi să spun ceva despre "românul din America", pentru că e cea mai spectaculoasa călătorie care simt că m-a schimbat profund, însă povestea am aşternut-o în ceea ce-o să apară sub numele de "Cum am descoperit America", şi nu vreau să dezvălui nimic din această carte. Mă gândesc uneori la alte momente din viaţa mea, cum ar fi studenţia, atunci când credeam cu toată convingerea că drumul meu o va lua prin muzică ori prin poezie, însă şi partea aceasta e undeva departe şi-n urma ei, nenumarate amintiri: tabere, festivale, concerte, baluri studenţeşti, cenacluri, concursuri, premii, un album de muzică folk, "Intr-o zi...", un volum de versuri, "Portretul unui gând", etc, etc, etc.
Despre origini chiar nu-mi vine să vorbesc acum pentru că nu-mi plac patetismele însă recunosc că mi-e dor deseori de liniştea din Ardeal, de colegii de liceu din Cluj, de anii petrecuţi în Regie şi-n Agronomie, de petrecerile date prin căminele de fete, ... şi-atât! ... în rest fac ceea ce-am făcut întotdeauna: ... mă străduiesc să mă bucur de fiecare clipă.