“Triada nefastă”

Acesta-i numele sub care e cunoscut diagnosticul meu. Altfel ar trebui să ocup 5 rânduri cu denumirea oficială. Ca fapt divers, este problema pe care-a avut-o şi dl. Tăriceanu când a căzut cu motocicleta şi pe care-a rezolvat-o la o clinică din Austria.

Ultimele două săptămâni au fost altfel; cu totul altfel decât tot ce-am trăit pân-acum şi nu neapărat în sensul rău, al situaţiei mele, ci pentru că aşa cum am aflat de-a lungul timpului sub diverse exprimări, o uşă închisă îţi deschide alte zece. Ei bine, n-au fost chiar zece, dar câte-au fost, au fost surprinzător de importante.

Ieri am reuşit să urc o treaptă pe scări şi-am certitudinea că-n curând o să pot să şi cobor. E foarte interesant, exact ca mersul la munte; e mult mai greu la coborâre decât la urcare.

Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu vreo lună că urcatul scărilor sau mersul pur şi simplu ar putea să-mi creeze vreodată atâta satisfacţie aş fi spus că-i dus cu pluta. Asta-i structura unui om normal: să nu pună prea mult preţ pe lucrurile, capacităţile ori acţiunile, banale, fireşti, normale.

Am trecut uşor şi de faza în care-mi spuneam că “dac-aş fi virat c-un metru mai repede”, ori “dacă n-aveam viteza aceea”. Mai greu mă-mpac cu ştirile şi cu camerele de luat vederi de pe http://www.jurnalul.ro/, de unde deduc că sezonul de ski va ţine până la jumătatea lunii aprilie, aproape sigur.

Dar asta e! Chiar nu-mi plâng de milă!... La urma urmei am un tonus foarte ok. De fapt, eu sunt cel care-i încurajez pe cei din jurul meu cărora simt că le pasă. Profit de pasajul ăsta să mulţumesc (din nou) celor care m-au vizitat, ori fie telefonic, prin e-mail sau prin mesaje mi-au transmis gândurile lor bune. Între timp am aflat cine-au fost şi tovarăşii de pe pârtie de acum mai bine de două săptămâni, cărora le-am rămas dator cel puţin cu căteva ture pe Carp: Vali şi Oana din Piatra Neamţ şi Emanuel Stroescu din Bucureşti.

Din fericire nu mai am nici o durere. Şi tot din fericire am găsit multă bunătate şi compasiune în oameni. Ştiu c-o să folosesc rolele vara asta, aşa cum ştiu c-o să fac tot ceea ce mi-a făcut plăcere să fac mereu, dar cu mult mai puţin hazard şi cu mult mai multă înţelepciune în bucurie.

Acum însă, mi-e foarte dor să dansez!

Gala “Gaz pe Folk” TVR 2, sâmbătă 28 martie, ora 17:00

Prins în ultima vreme în vârtejul radiografiilor, sălilor de aşteptare de spital, RMN-urilor, exerciţiilor de recuperare musculară, cârjelor, şchipătelilor, etc, etc, am uitat că am făcut o înregistrare la TVR cu ceva timp în urmă.
În regia lui Dan Cojocaru, această înregistrare poate fi vizionată în cadrul Galei “Gaz pe folk”, sâmbătă 28 martie ora 17:00 pe TVR 2.
De menţionat că pot fi văzute şi ascultate nume mari ale folk-ului românesc, printre care: Mircea Vintilă, Vasile Şeicaru, Ducu Bertzi, Doru Stănculescu & Sorin Minghiat, Zoia Alecu, Alina Manole, Alina Zaharia, Za`Duff, Jul Baldovin şi mulţi, mulţi alţii.

Pasiunile cer sacrificii

Fără îndoială, duminică, la mijloc de martie a fost cea mai bună zăpadă din tot sezonu`, cel puţin la Cota 2000 în Sinaia. Dar pentru că pierdeam prea mult timp la coada telescaunului din Valea Dorului şi trebuia să profit din plin de, probabil ultima zăpadă de anu` ăsta, m-am decis să mă avânt mai întâi pe Drumul de vară şi-apoi după câteva ture, pe Carp. Inutil să-ncerc să descriu ce zi minunată am trăit, chiar dacă mi s-au înfipt vârfurile skiurilor în zăpada care în unele locuri era pân` la brâu şi-am căzut de câteva ori, chiar “bine de tot”. Una peste alta, căderile în zăpadă le-am asociat de fiecare dată cu bucuria copilăriei, deci nici o secundă nu m-am gândit la ceva rău. Aparent, pe pârtie e simplu; după ce cazi te ridici, te scuturi de zăpadă şi mergi mai departe.

Când însă oficial ziua de skiat s-a`ncheiat, când în vârf de munte n-a mai rămas nimeni, nici măcar salvamontiştii după cum m-au avertizat cei de la telecabina de la Cota 1400, cred c-am forţat puţin nota. Prin urmare, i-am convins să ne lase să urcăm cu returul pe care trebuia să-l facă telefericul. Astfel, când începea să se-nsereze, împreună cu înc-o tipă cu placa şi cu alţi doi tipi, unu` pe placă iar celălalt pe skiuri (din păcate nu le ştiu numele) ne-am simţit singurii stăpâni temerari, ai Carp-ului.

Aventura a început în viteză (cum altfel acolo?) şi chiar dacă camarazii de pârtie m-au atenţionat că sunt porţiuni nesigure pe care-i posibil să nu le observ, pentru scurt timp atunci când am îndrăznit un viraj stânga şi când piciorul meu drept am simţit că se-afundă-n zăpadă mai mult decât ar fi normal, am trăit senzaţia că pământul se-`nvârte în jurul meu de câteva ori şi-n toată acea învălmăşeală, nesiguranţă şi confuzie, care-a durat câteva secunde bune, la un moment dat în spatele genunchiului drept s-a produs un fel de explozie.

Ca fapt divers, urmele căderii mele din zăpadă aveau aproape 20 de metri lungime, iar cei care-au surprins “acţiunea” mi-au mărturisit că erau convinşi că la cum arăta totul, n-o să mă mai ridic. Şi nu doar că m-am ridicat de jos, e drept dupa vreo 10-15 minute, dar am şi coborât restul de Carp cu o durere îngrozitoare, aproape într-un singur picior.

Cu cei trei tovarăşi m-am revăzut apoi la baza gondolei din Sinaia, unde maşina mea rămăsese singură în parcare. Într-un fel m-am simţit vinovat faţă de ei, pentru că le-am stricat ultima tură. Am fost însă impresionat că s-au oprit şi-au rămas cu mine, chiar dacă abia ne cunoscusem. Asta e special la cei care iubesc cu adevărat muntele; nu te abandonează niciodată când ai probleme. Chiar dac-am făcut-o de multe ori şi pe pârtie, vreau să le mulţumesc înc-o dată, oricine-ar fi fost ei. Am lăsat o carte de vizită şi sper să mă pot revanşa vreodată.

O altă experienţă a fost să şofez pân-acasă, însă important e c-am ajuns cu bine, întreg, iar după operaţia de săptămâna viitoare, n-am nici o îndoială că sezonul viitor nu voi fi din nou pe pârtie.

Despre meniscul şi cele trei ligamente rupte de la genunchiul drept, poate voi mai povesti câte ceva pe-aici.

Concertul pe care-l anunţam mai jos nu-l pot onora, dar timpul în care aparent voi fi inactiv fizic, nădăjduiesc că-l voi folosi cu creativitate. De-asemenea, sper că prietenii pe care i-am convins şi mobilizat pentru săptămâna de Paşte să nu fie trişti că nu vom skia împreună în Austria.

Anyway, trăgând o linie, aventura a fost extrem de educativă şi e foarte important că n-a fost mai rău. În felul său, Dumnezeu îmi dă tot felul de semne care-ar trebui să mă facă mai atent.

Nu mi-am schimbat însă filosofia că viaţa-i mortal de frumoasă. Dimpotrivă, în ultimele două zile, chiar dacă ştiu că o lună nu mai pot şofa, şase luni nu mai pot face sport ori dansa şi chiar dacă va trebui să mai amân examenul pentru motocicletă, am găsit extrem de multe avantaje ale convalescenţei mele. Dar şi despre acestea, ... probabil altă dată.

Life is Great!

Viaţa-i mortal de frumoasă

Mă feresc să rănesc oameni. Evit să-mi exprim păreri nasoale despre cineva şi încerc înţelepciunea faţă de cei din jur. Mă străduiesc chiar să trec cu seninătate peste răutăţi şi supărări şi nu cer nimănui mai mult decât îmi poate oferi ori i-aş putea eu oferi.

Muzica, – o întâmplare neaşteptată. O interacţiune care încă mă surprinde frecvent. Probabil e greu de crezut, dar nu e cea mai mare pasiune. Este însă cu certitudine acţiunea care mă scoate foarte uşor în faţă. Iar cântările pe care le am (lunar în Bucureşti) mă încarcă într-un anume fel, greu de descris.

Fotografia, - o altfel de realitate şi o pasiune veche. Cursurile de artă fotografică pe care le-am urmat mi-au creat nişte teme de imaginaţie pe care altădată nici nu le bănuiam. E-adevărat că după ce-am pozat realităţile new-yorkeze, cascada Niagara, ori Chesapeake Bay nu-mi mai vine să scot aparatul foto pentru orice apus de soare. Şi-am înţeles diferenţa dintre poză şi fotografie.
Mi-e dor însă de revelator, fixator, hârtia fotograficâ de AZO Mureş şi de primul aparat Smena pe care l-am primit în clasa a 2-a.

Călătoriile, - sunt un om fericit; am încă vise neâmplinite!
Nu iau adresele şi numerele de telefon ale locaţiilor în care-am ajuns, tocmai pentru că obişnuiesc să schimb întotdeauna destinaţiile.
Cu siguranţă aţi luat în mână un glob pământesc prin librării ori în laboratoarele de geografie din şcoală. Nu-i aşa că pământu-i plin de tentaţii?

Cărţile, - certitudinea că-n viaţa asta nu voi cunoaşte plictiseala.

Prietenii, - atât de puţini dar atât de preţioşi. Cu cât cunoaştem mai mulţi oameni, cu atât cercul celor foarte apropiaţi se îngustă. Oare de ce? În unele momente însă şi un singur prieten înseamnă foarte mult.

În Manhattan îmi spunea cineva că-n cele mai vii şi aglomerate locuri sunt cele mai multe persoane singure.
Încă învăţ despre oameni.

Skiatu`, - aşa cum am mai povestit pe-aici e cea mai recentă pasiune şi una dintre cele mai mari. Aşa cum mi-am propus la-nceputul anului, am fost la ski în fiecare week-end şi sunt foarte aproape să-mi ating obiectivu` de-a skia pe toate pârtiile din ţară. Mai mult chiar, am avut plăcerea şi bucuria să skiez de curând pe Valea Prahovei alături de Andrada, prima şi singura mea profesoară de ski.

Odată cu trecerea timpului am început să fiu pasionat în a găsi bucurie în orice. Evident că cele pomenite mai sus sunt doar frânturi din "fericirile" mele. Mai sunt multe altele; n-am scris nimic despre poezie, despre publicitate şi munca mea de zi cu zi, despre marketing, dans, tenis de masă, scris, role, şofat ori despre mersul la sală şi multe, multe altele.
Iar întâmplările sau lucrurile mai puţin plăcute le trec la provocări;... educative, evident