30 martie, 2009

“Triada nefastă”

Acesta-i numele sub care e cunoscut diagnosticul meu. Altfel ar trebui să ocup 5 rânduri cu denumirea oficială. Ca fapt divers, este problema pe care-a avut-o şi dl. Tăriceanu când a căzut cu motocicleta şi pe care-a rezolvat-o la o clinică din Austria.

Ultimele două săptămâni au fost altfel; cu totul altfel decât tot ce-am trăit pân-acum şi nu neapărat în sensul rău, al situaţiei mele, ci pentru că aşa cum am aflat de-a lungul timpului sub diverse exprimări, o uşă închisă îţi deschide alte zece. Ei bine, n-au fost chiar zece, dar câte-au fost, au fost surprinzător de importante.

Ieri am reuşit să urc o treaptă pe scări şi-am certitudinea că-n curând o să pot să şi cobor. E foarte interesant, exact ca mersul la munte; e mult mai greu la coborâre decât la urcare.

Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu vreo lună că urcatul scărilor sau mersul pur şi simplu ar putea să-mi creeze vreodată atâta satisfacţie aş fi spus că-i dus cu pluta. Asta-i structura unui om normal: să nu pună prea mult preţ pe lucrurile, capacităţile ori acţiunile, banale, fireşti, normale.

Am trecut uşor şi de faza în care-mi spuneam că “dac-aş fi virat c-un metru mai repede”, ori “dacă n-aveam viteza aceea”. Mai greu mă-mpac cu ştirile şi cu camerele de luat vederi de pe http://www.jurnalul.ro/, de unde deduc că sezonul de ski va ţine până la jumătatea lunii aprilie, aproape sigur.

Dar asta e! Chiar nu-mi plâng de milă!... La urma urmei am un tonus foarte ok. De fapt, eu sunt cel care-i încurajez pe cei din jurul meu cărora simt că le pasă. Profit de pasajul ăsta să mulţumesc (din nou) celor care m-au vizitat, ori fie telefonic, prin e-mail sau prin mesaje mi-au transmis gândurile lor bune. Între timp am aflat cine-au fost şi tovarăşii de pe pârtie de acum mai bine de două săptămâni, cărora le-am rămas dator cel puţin cu căteva ture pe Carp: Vali şi Oana din Piatra Neamţ şi Emanuel Stroescu din Bucureşti.

Din fericire nu mai am nici o durere. Şi tot din fericire am găsit multă bunătate şi compasiune în oameni. Ştiu c-o să folosesc rolele vara asta, aşa cum ştiu c-o să fac tot ceea ce mi-a făcut plăcere să fac mereu, dar cu mult mai puţin hazard şi cu mult mai multă înţelepciune în bucurie.

Acum însă, mi-e foarte dor să dansez!

8 comentarii:

CEZAR's spunea...

Multa sanatate Ovidiu!
Te asteptam cat mai curand "printre noi"

dana spunea...

citesc si aproape ca-mi dau lacrimile. serios. iti promit c-o sa te invit la un dans cindva.

dana

Anonim spunea...

"Micul Ovidel", si eu sunt convinsa c-o sa te-ascultam curind cu cintece, cel putin la fel de frumoase.

oana spunea...

...iar eu ma pot duce la "Dansez pentru tine" ... ca sa-ti fac pofta de dans si de competitie :)

multa sanatate!!!

Daniel FaT spunea...

E faina constientizarea chestiunii legata de bucuria data de bucuriile cotidiene pe care le apreciem mai mult, in momentul in care incepem sa le recuperam in urma unei pierderi temporare...
Sa te faci bine mai iute, camarade !
;-)

sandra spunea...

Multa sanatate, Ovidiu.

Sandra

Anonim spunea...

Mie-mi place "coltul tau de lume". Nuantele rosii atit de optimiste. Mmm, ... nice memoirs.

Ghici?

catalin spunea...

Insanatosire grabnica, Ovidiu !

...

Sunt obişnuit să descriu pe larg proiecte de marketing, analize de publicitate media, rapoarte şi planuri de vânzări despre care-aş putea vorbi fără să mă repet câteva zile bune, însă dacă mă-ntorc la omul Ovidiu Scridon în încercarea de-al descrie, simt un discomfort. Pe de-o parte pentru că în timp am descoperit fascinaţia celor care-i lasă pe alţii să vorbească despre ei, iar pe de alta, gândindu-mă că uneori, totuşi, modestia ţine de mediocritate, nu ştiu care parte din viaţa mea mă caracterizează cel mai bine.
Cu siguranţă prima tentaţie ar fi să spun ceva despre "românul din America", pentru că e cea mai spectaculoasa călătorie care simt că m-a schimbat profund, însă povestea am aşternut-o în ceea ce-o să apară sub numele de "Cum am descoperit America", şi nu vreau să dezvălui nimic din această carte. Mă gândesc uneori la alte momente din viaţa mea, cum ar fi studenţia, atunci când credeam cu toată convingerea că drumul meu o va lua prin muzică ori prin poezie, însă şi partea aceasta e undeva departe şi-n urma ei, nenumarate amintiri: tabere, festivale, concerte, baluri studenţeşti, cenacluri, concursuri, premii, un album de muzică folk, "Intr-o zi...", un volum de versuri, "Portretul unui gând", etc, etc, etc.
Despre origini chiar nu-mi vine să vorbesc acum pentru că nu-mi plac patetismele însă recunosc că mi-e dor deseori de liniştea din Ardeal, de colegii de liceu din Cluj, de anii petrecuţi în Regie şi-n Agronomie, de petrecerile date prin căminele de fete, ... şi-atât! ... în rest fac ceea ce-am făcut întotdeauna: ... mă străduiesc să mă bucur de fiecare clipă.