17 martie, 2009

Pasiunile cer sacrificii

Fără îndoială, duminică, la mijloc de martie a fost cea mai bună zăpadă din tot sezonu`, cel puţin la Cota 2000 în Sinaia. Dar pentru că pierdeam prea mult timp la coada telescaunului din Valea Dorului şi trebuia să profit din plin de, probabil ultima zăpadă de anu` ăsta, m-am decis să mă avânt mai întâi pe Drumul de vară şi-apoi după câteva ture, pe Carp. Inutil să-ncerc să descriu ce zi minunată am trăit, chiar dacă mi s-au înfipt vârfurile skiurilor în zăpada care în unele locuri era pân` la brâu şi-am căzut de câteva ori, chiar “bine de tot”. Una peste alta, căderile în zăpadă le-am asociat de fiecare dată cu bucuria copilăriei, deci nici o secundă nu m-am gândit la ceva rău. Aparent, pe pârtie e simplu; după ce cazi te ridici, te scuturi de zăpadă şi mergi mai departe.

Când însă oficial ziua de skiat s-a`ncheiat, când în vârf de munte n-a mai rămas nimeni, nici măcar salvamontiştii după cum m-au avertizat cei de la telecabina de la Cota 1400, cred c-am forţat puţin nota. Prin urmare, i-am convins să ne lase să urcăm cu returul pe care trebuia să-l facă telefericul. Astfel, când începea să se-nsereze, împreună cu înc-o tipă cu placa şi cu alţi doi tipi, unu` pe placă iar celălalt pe skiuri (din păcate nu le ştiu numele) ne-am simţit singurii stăpâni temerari, ai Carp-ului.

Aventura a început în viteză (cum altfel acolo?) şi chiar dacă camarazii de pârtie m-au atenţionat că sunt porţiuni nesigure pe care-i posibil să nu le observ, pentru scurt timp atunci când am îndrăznit un viraj stânga şi când piciorul meu drept am simţit că se-afundă-n zăpadă mai mult decât ar fi normal, am trăit senzaţia că pământul se-`nvârte în jurul meu de câteva ori şi-n toată acea învălmăşeală, nesiguranţă şi confuzie, care-a durat câteva secunde bune, la un moment dat în spatele genunchiului drept s-a produs un fel de explozie.

Ca fapt divers, urmele căderii mele din zăpadă aveau aproape 20 de metri lungime, iar cei care-au surprins “acţiunea” mi-au mărturisit că erau convinşi că la cum arăta totul, n-o să mă mai ridic. Şi nu doar că m-am ridicat de jos, e drept dupa vreo 10-15 minute, dar am şi coborât restul de Carp cu o durere îngrozitoare, aproape într-un singur picior.

Cu cei trei tovarăşi m-am revăzut apoi la baza gondolei din Sinaia, unde maşina mea rămăsese singură în parcare. Într-un fel m-am simţit vinovat faţă de ei, pentru că le-am stricat ultima tură. Am fost însă impresionat că s-au oprit şi-au rămas cu mine, chiar dacă abia ne cunoscusem. Asta e special la cei care iubesc cu adevărat muntele; nu te abandonează niciodată când ai probleme. Chiar dac-am făcut-o de multe ori şi pe pârtie, vreau să le mulţumesc înc-o dată, oricine-ar fi fost ei. Am lăsat o carte de vizită şi sper să mă pot revanşa vreodată.

O altă experienţă a fost să şofez pân-acasă, însă important e c-am ajuns cu bine, întreg, iar după operaţia de săptămâna viitoare, n-am nici o îndoială că sezonul viitor nu voi fi din nou pe pârtie.

Despre meniscul şi cele trei ligamente rupte de la genunchiul drept, poate voi mai povesti câte ceva pe-aici.

Concertul pe care-l anunţam mai jos nu-l pot onora, dar timpul în care aparent voi fi inactiv fizic, nădăjduiesc că-l voi folosi cu creativitate. De-asemenea, sper că prietenii pe care i-am convins şi mobilizat pentru săptămâna de Paşte să nu fie trişti că nu vom skia împreună în Austria.

Anyway, trăgând o linie, aventura a fost extrem de educativă şi e foarte important că n-a fost mai rău. În felul său, Dumnezeu îmi dă tot felul de semne care-ar trebui să mă facă mai atent.
Nu mi-am schimbat însă filosofia că viaţa-i mortal de frumoasă. Dimpotrivă, în ultimele două zile, chiar dacă ştiu că o lună nu mai pot şofa, şase luni nu mai pot face sport ori dansa şi chiar dacă va trebui să mai amân examenul pentru motocicletă, am găsit extrem de multe avantaje ale convalescenţei mele. Dar şi despre acestea, ... probabil altă dată.

Life is Great!

10 comentarii:

Anya spunea...

Dumnezeule, ce citesc aici?
Tocmai tie?
Insanatosire grabnica si da-mi un semn daca te pot ajuta cu ceva.
A.

Bianca spunea...

Am citit despre patania ta. Dincolo de problema ta, vad ca nu te dezminti. Optimismul in persoana, asa cum te-am cunoscut. Cred ca avem multe de invatat din dragostea ta de viata.
Fa-te bine sa venim la cintari!

Cu drag Bianca
(Prometheus-delta-2007)

bongo spunea...

... dar stiu ca traiesti, nu gluma. Sanatate si nu uita ca pentru orice ajutor stii unde ma gasesti.
bongo

Anonim spunea...

Ovidiule, cu ligamentele de la genunchi rupte nu-i de joaca. Sper ca operatia ta sa treaca fara probleme.

ca si Bianca, te admir ca ai aceasta atitudine optimista in fata situatiei pe care-ai descris-o.
Sper sa ne tii la curent cu tot ce faci.

sanatate!

bogdan spunea...

insanatosire grabnica camarade, daca ai nevoie de ceva, baga
bogdan

Anonim spunea...

Ma intreb ce tema vor avea piesele pe care-o sa le scrii acum; despre ski, despre viata, despre doctori (doctoritze/asistente, etc). Apropo, banuiesc ca acum roiesc fetele in jurul tau, nu gluma.
Voiam sa te necajesc, doar. Iti doresc sanatate si atentie la temele despre care scriai.

Tania spunea...

Ovidiu, iti tin pumnii miine la operatia ta. Abia astept sa iesim cu rolelel in Herastrau din nou.
Te pup.

Oana spunea...

O prietenie veche nu se uita niciodata... Daca ai nevoie de ceva, spune-mi si se rezolva :)

Manu spunea...

Imi pare rau pentru patania ta. Colegii de pe partie au fost Vali si Oana (din Piatra Neamt) pe snowboard si eu (din Bucuresti) pe schiuri. Insanatosire grabnica si ca sa nu uiti muntele pana la sezonul urmator vezi www.sinaia.tk

tartoras spunea...

Offf, Ovidiu, ce-mi vad ochii!!Lasa ca o sa te faci tu bine si ne vei incanta in continuare!
Bafta multa , sanatate si sa nu cumva sa uiti muntele!
Numai bine din California!

...

Sunt obişnuit să descriu pe larg proiecte de marketing, analize de publicitate media, rapoarte şi planuri de vânzări despre care-aş putea vorbi fără să mă repet câteva zile bune, însă dacă mă-ntorc la omul Ovidiu Scridon în încercarea de-al descrie, simt un discomfort. Pe de-o parte pentru că în timp am descoperit fascinaţia celor care-i lasă pe alţii să vorbească despre ei, iar pe de alta, gândindu-mă că uneori, totuşi, modestia ţine de mediocritate, nu ştiu care parte din viaţa mea mă caracterizează cel mai bine.
Cu siguranţă prima tentaţie ar fi să spun ceva despre "românul din America", pentru că e cea mai spectaculoasa călătorie care simt că m-a schimbat profund, însă povestea am aşternut-o în ceea ce-o să apară sub numele de "Cum am descoperit America", şi nu vreau să dezvălui nimic din această carte. Mă gândesc uneori la alte momente din viaţa mea, cum ar fi studenţia, atunci când credeam cu toată convingerea că drumul meu o va lua prin muzică ori prin poezie, însă şi partea aceasta e undeva departe şi-n urma ei, nenumarate amintiri: tabere, festivale, concerte, baluri studenţeşti, cenacluri, concursuri, premii, un album de muzică folk, "Intr-o zi...", un volum de versuri, "Portretul unui gând", etc, etc, etc.
Despre origini chiar nu-mi vine să vorbesc acum pentru că nu-mi plac patetismele însă recunosc că mi-e dor deseori de liniştea din Ardeal, de colegii de liceu din Cluj, de anii petrecuţi în Regie şi-n Agronomie, de petrecerile date prin căminele de fete, ... şi-atât! ... în rest fac ceea ce-am făcut întotdeauna: ... mă străduiesc să mă bucur de fiecare clipă.