11 august, 2011

Azhar

- Ale cui sunt bagajele?
- O fata din Kazakhstan vrea sa se mute in casa din Ventnor. Revine deseara. Vrei s-o duci tu?
- Da. La ce ora?
- Spunea ca-n jur de opt se-ntoarce.
- Ok.
Era o zi normala la Student Centerul nostru. Irina imi daduse aceste detalii, dupa care-am plecat la plaja.
Obisnuiesc sa trec zilnic pe-acolo. Locul e un fel de Mecca pentru studentii veniti pe timpul verii in programul Work and Travel. Unii-si cauta job-uri, altii o casa unde sa locuiasca, mai vin unii la internet ori sa-si sune parintii la telefon, sa-si faca rezervare pentru excursiile pe care le organizam la Niagara, Six Flags, Washington DC, Philadelphia ori New York, sau pur si simplu, in drum spre casa sau servici, intra sa ne salute. Sunt din toate tarile Europei de est, dar si din alte parti ale lumii: China, Taiwan, Irlanda, etc.
Pe multi dintre ei compania noastra i-a asteptat la aeroport cind au venit in America si practic noi le-am spus prima oara “- Welcome to the USA!”, altora le-am rezolvat job-uri, iar unii locuiesc in casele pe care le-am inchiriat pentru ei.
Una peste alta ne pastram spiritul in universul studentesc, iar business-ul nostru inseamna 100% servicii pentru studenti; comunicare, entertainment, relatii publice, imobiliare, si multe altele.
Asadar, urma sa ma bucur de-o alta zi cu soare. Prietenul Gabe Vasadi m-a sunat putin mai devreme sa ma-ntrebe ce fel de bere sa cumpere si sa ne vedem la terenurile de tenis, locul unde obisnuim sa ne-ntilnim toti prietenii romani atunci cind mergem la ocean.
Gabe, un spirit liber si pe-aceeasi lungime de unda cu mine, a studiat medicina in Oradea si-n anul trei a venit in Statele Unite, tot in programul Work and Travel si-a ramas. Se-ntimpla in urma cu sase ani. Acum e sofer pe-un track, adica pe-un camion imens, mai mare decit un TIR european si strabate toata America iar povestile lui sunt fascinante. A venit pe plaja c-un teanc de cursuri pentru ca vrea sa se-ntoarca-n toamna in Romania sa-si termine studiile.
-In dreptul numelui meu trebuie totusi sa scrie “Doctor”, glumeste el mereu.

Am un sezlong, un prosop si-un slip intotdeauna in portbagaj si de cite ori ma apropii de ocean, imi place sa ma bucur de soare.
Ridem mult, bem bere, uneori fumam iarba, povestim cu toate natiile pamintului de pe plaja si de cele mai multe ori la plecare ma opresc din nou la “Centru”.

- Ea e Azhar.
Cu privirea curioasa tinara asiatica imi intinde mina. Tenul bronzat o facea sa para mai degraba japoneza.
- Eu sunt Ovidiu. Incintat!
Ca toti strainii incearca sa-mi pronunte numele insa suna cu totul altceva.
- Poti sa-mi spui Ovi. OV – e mai simplu asa.
- O.V.
- Perfect!
Irina-mi aminteste ca ea-i fata care si-a lasat bagajele mai devreme si va locui in casa noastra din Ventnor.
- A-ha. Pai, daca esti gata, putem pleca.
- Ok.
Ventnor este localitatea invecinata de Atlantic City, cu masina se fac vreo cinci-zece minute, Acolo am inchiriat o casa intr-o zona frumoasa, cu multe case de vacanta. Pot sta in ea zece studenti, iar unul dintre paturi va fi al ei.
- Am locuit cu un grup de studenti rusi. Unul dintre ei mi-a zis ca-i indragostit de mine iar cind i-am spus ca nu poate fi nimic intre noi m-a rugat sa ma mut.
- Trist.
- Da. Urasc America, urasc Atlantic City, mi-e dor de familia mea, mi-e dor de casa.
Fata parea foarte suparata.
- Imi pare rau. Daca te pot ajuta cu ceva, acesta-i numarul meu de telefon.
Pe cartea mea de vizita pe linga numarul de telefon e trecut si site-ul www.ovidiuscridon.ro.
- Aaa … multumesc! E site-ul tau? Ce contine? Cu ce te ocupi?
- Site-ul e dedicat unui hobby. Muzica.
- Wow. Esti muzician?
- Nuu! E mult spus. Doar pasionat.
- Wow. Minunat. Pot sa te-ascult cum cinti?
Imi amintesc ca am niste CD-uri in masina.
- Sigur... Uite! … ti-l fac cadou.
- Wow! Iti multumesc foarte mult!
- Cu placere!
Fata trista de mai devreme, radiaza. Zimbeste si abia acum observ ca e foarte frumoasa.
Intre timp ajungem pe Brynt Avenue la numarul 118, locul unde va sta Azhar. O ajut sa-si duca bagajele in camera, ii dau cheile, ne luam ramas bun si plec.
A doua zi am iesit la cina impreuna cu Adi, Olga, Cristi si Irina intr-un restaurant chinezesc, apoi am ajuns la Beach Bar, vis a vis de Trump Plaza, pe malul oceanului, terasa in care in fiecare seara de week-end se cinta live; de fiecare data alta trupa, iar pe la miezul noptii cind ne pregateam sa plecam spre casa, primesc un mesaj de la Azhar, care-mi spune ca s-a ratacit si nu gaseste strada si casa.
In cincisprezece minute eram in Ventnor si-o recuperez pe fata de pe Atlantic Avenue, una din strazile principale.
Eram in masina in fata casei, cind ma intreaba daca poate sa-mi atinga miinile.
- Sigur!
Imi ia palmele in palmele ei si spune ceva in araba.
- I-am multumit lui Alah pentru tine.
- Lui Alah?
- Da. Eu sunt musulmana. In religia mea de cite ori mi se intimpla un lucru bun, trebuie sa multumesc.
- A-ha, … si limba in care-ai facut-o?
- Era kazaca. Eu sunt din Kazakhstan.
- Dar suna mai degraba a araba.
- Este adevarat. Radacina limbii noastre este araba.
- Am inteles.
- Daca vrei, poti intra. Te pot servi c-un ceai.
- E tirziu. Poate altadata.
- Cum vrei. Iti multumesc!
- Pentru putin.
Ne-am urat noapte buna si-am plecat. Recunosc ca m-am intrebat de zeci de ori in drum spre casa de ce-am refuzat ceaiul. Asa-mi trebuie!

In ziua urmatoare din nou plaja, beri si veselie iar spre seara putin dupa ora 22 primesc un SMS de la Azhar:
“Vrei sa ne plimbam pe Boardwalk?” … Boardwalk-ul este faleza de lemn a oceanului.
“Da! Pot sa te iau in douazeci de minute.”
“Sunt gata in treizeci.”
Dupa o jumatate de ora eram in Ventnor. Azhar este intr-adevar foarte frumoasa. Era aranjata si-avea o inocenta dezarmanta-n priviri.
Ne-am plimbat, mi-a povestit despre ea, despre familia ei, despre cultura lor atit de diferita de-a noastra.
- Eu sunt virgina. Colegele mele aproape toate s-au casatorit la optsprezece ani.
- Si tu?
- Parintii mei sunt mai moderni, Tatal meu lucreaza in armata si-a fost multi ani plecat in Moldova si Rusia. Mi-a spus ca pot sa mai stau pina la douazeci si doi. Dar dupa douazeci si trei de ani fetele nemaritate sunt desconsiderate. In Romania cum este?
- Mmm, … putin altfel.
Pe la miezul noptii am ajuns la Beach Bar. Azhar are douazeci de ani iar in America daca nu ai douazeci si unu, nu poti intra in discoteci, cluburi, baruri, etc. Distractia noastra a fost cu atit mai mare cu cit i-am pacalit pe bodyguarzi ca e turista straina ca are douazeci si trei de ani dar si-a uitat pasaportul la hotel. Am dansat si dupa primul pahar de vin rosu, acolo in mijlocul ringului de dans, Azhar mi-a luat palmele in palmele ei si-a spus acea rugaciune in araba. Am considerat ca-i un semn ca se simte foarte bine. De mine ce sa mai spun?
Era trecut de unu` noaptea cind am iesit din Beach Bar si ne-am dus pe plaja, in apropiere. Muzica se-auzea foarte fain, la fel si valurile oceanului. Azhar s-a descaltat, si-a lasat pantofii pe nisip si se-ndrepta spre ocean cu partea de jos a rochiei in mina sa nu si-o ude.
-Vii?
Fac si eu acelasi lucru. Apa oceanului noaptea este foarte calda. Din departare se-aude James Blunt; “Your beautifull it`s true”. Eram pina la genunchi in apa si din inertie ori instinct ne-am trezit dansind. Aveam sentimentul ca Alah si Dumnezeu ne-au placut atit de mult incit s-au inteles pentru tot acel cadru. Inainte sa se termine cintecul lui James Blunt noi ne sarutam. Imbratisarea noastra ne-a facut sa uitam de valuri, probabil tot din inertie, … ori instinct, iar rasaritul soarelui ne-a gasit in acel minuat vis.

4 comentarii:

Anonim spunea...

bucura-te de visul tau, caci asta este...dar oamenii nu pot iubi decat pe "limba lor"!!! o sa te superi sau nici macar ...o sa ma ignori, dar trebuia sa-ti spun asta, pentru ca intr-un colt al mintii tale, indepartat momentat, sa existe ideea asta cand o sa ai nevoie de ea, sa te ajute sa respiri! :-)

ovidiu scridon spunea...

draga "Anonim" e o parere, ti-o respect.

Te invit sa ramii "pe-aproape"; ... urmeaza multe alte povesti.

Multumesc de "vizita" :)

Anonim spunea...

o parere si 20 de ani diferenta, plus minus cativa probabil, chiar o sa fie interesant sa raman pe aproape :)...am senzatia ca esti indradostit de ideea de dragoste

ovidiu scridon spunea...

nu inteleg de ce te cantonezi de ideea de virsta. E doar o cifra. ... come on!... am pretentii de la cititorii mei :))

"ideea de indragostit"???... cum ar fi fara???

...

Sunt obişnuit să descriu pe larg proiecte de marketing, analize de publicitate media, rapoarte şi planuri de vânzări despre care-aş putea vorbi fără să mă repet câteva zile bune, însă dacă mă-ntorc la omul Ovidiu Scridon în încercarea de-al descrie, simt un discomfort. Pe de-o parte pentru că în timp am descoperit fascinaţia celor care-i lasă pe alţii să vorbească despre ei, iar pe de alta, gândindu-mă că uneori, totuşi, modestia ţine de mediocritate, nu ştiu care parte din viaţa mea mă caracterizează cel mai bine.
Cu siguranţă prima tentaţie ar fi să spun ceva despre "românul din America", pentru că e cea mai spectaculoasa călătorie care simt că m-a schimbat profund, însă povestea am aşternut-o în ceea ce-o să apară sub numele de "Cum am descoperit America", şi nu vreau să dezvălui nimic din această carte. Mă gândesc uneori la alte momente din viaţa mea, cum ar fi studenţia, atunci când credeam cu toată convingerea că drumul meu o va lua prin muzică ori prin poezie, însă şi partea aceasta e undeva departe şi-n urma ei, nenumarate amintiri: tabere, festivale, concerte, baluri studenţeşti, cenacluri, concursuri, premii, un album de muzică folk, "Intr-o zi...", un volum de versuri, "Portretul unui gând", etc, etc, etc.
Despre origini chiar nu-mi vine să vorbesc acum pentru că nu-mi plac patetismele însă recunosc că mi-e dor deseori de liniştea din Ardeal, de colegii de liceu din Cluj, de anii petrecuţi în Regie şi-n Agronomie, de petrecerile date prin căminele de fete, ... şi-atât! ... în rest fac ceea ce-am făcut întotdeauna: ... mă străduiesc să mă bucur de fiecare clipă.