Curăţenia de primăvară

Azi am început să dau cu aspiratoru` prin agenda telefonului mobil.

Mi se-`ntâmplă frecvent să-mi pun întrebări vis a vis de unii cunoscuţi, apropiaţi şi prieteni, şi-atunci consider că cei mai în măsură să-mi spună dacă sunt ok şi toate merg bine sau nu, sunt ei. Cu alte cuvinte fac parte din clasa celor care sună adesea “pur şi simplu” şi nu “pentru că”. A nu se-`nţelege că sunt fanul discuţiilor telefonice. Nicidecum!

Evident că uneori, printre cei pe care-i apelez mai suprind persoane care sunt “prinse” cu diverse. E absolut normal, firesc şi de înţeles. Mi se-`ntâmplă şi mie câteodată când sunt apelat; dar de-ndată ce mă eliberez, pun mâna pe telefon. Poate cel/cea care m-a sunat chiar are nevoie de ajutorul meu. Ori, cine ştie!?

Însă când sun şi nu mi se răspunde ori mi se respinge apelu` şi nu primesc nici un semn mai bine de-o săptămână şi-n naivitatea mea repet acţiunea şi se-`ntâmplă la fel a doua şi a treia oară, consider că într-un fel, de fapt am primit un răspuns. Prin urmare, de ce-aş ţine în agenda telefonului mobil un număr la care nu mi se răspunde niciodată???
Dacă prin absurd, (...Doamne fereşte!) am un accident şi cu ultimele forţe pot forma doar acel număr pentru ajutor??? ... un număr la care nu mi se răspunde niciodată!

Recunosc c-am forţat puţin exemplul de mai sus, însă nu e deloc confortabil să simt că sunt atât de neînsemnat pentru cineva încât să-mi ignore toate semnele. Şi-atunci, pentru că simţul ridicolului cred că-l am chiar foarte dezvoltat, consider că cel mai înţelept lucru pe care-l pot face e să mă retrag din universul acestor “cunoscuţi, apropiaţi şi prieteni”.

Vorba cântecului “... uşor mă voi retrage în tăcere...”.

E posibil să am şi eu o problemă în a-mi alege uneori amicii şi-mi asum această vină. De ce spun asta? Pentru că printre cei prezenţi în agenda mea, există oameni cu care-am avut o relaţie excepţională multă vreme. De îndată însă ce domniile lor au început să ocupe funcţii importante în stat ori afacerile lor au suferit creşteri explozive, nu le-am mai auzit decât robotul telefonic.

Evident că pentru un ministru secretar de stat, un deputat ori un director al unui mare institut public o prietenie din copilărie nu e obligatoriu să-`nsemne ceva. Prin urmare pe ei nu mă pot supăra; să spunem că i-am scuzat, pentru că ei (nu-i aşa?), au de rezolvat probleme de interes naţional.

Mie nu-mi rămâne decât să dau cu aspiratoru` prin agenda telefonului mobil, să mă abţin să mă laud vreodată c-am fost prieten cu nu ştiu ce mare demnitar, dar mai ales să fac în aşa fel încât să nu fiu vreodată nevoit să apelez la cineva din agenda telefonului meu mobil, care nu-mi va răspunde niciodată.